Se sună de intrare. Poate cel mai antipatic sunet din timpul anilor şcolari. Agitaţie mare în jur. Colegul de bancă fuge glonţ la cuier, îşi ia geaca, trage ghiozdanul pe-un umăr şi iese din clasă. Alt coleg, aceleaşi gesturi. Privirea se mută către sectorul fetelor. Da, suntem oarecum împărţiţi, dar deloc misogini. Rujurile şi fardurile sunt strânse şi băgate în ghiozdan. A, şi cărţile sunt tot în ghiozdan, dar ele n-au fost scoase încă.

Clasa se goleşte treptat. "Mă, chiulesc toţi?", îndrăzni să-mi întreb un coleg, care-şi savura liniştit sandwichul "sănătos" cumpărat de la magazinul liceului. "Ăştia să chiulească, frate? Se duc la sport..". Fisele îmi cad, una câte una, mai ceva decât cel mai "încărcat" tonomat din cartier. "Ahaa..", fu replica ce-am dat-o mai mult pentru mine în timp ce urmam, fără abatere, gestul anterior al colegilor.

În timp ce străbăteam drumul din liceu şi până-n sala de sport făceam prezenţa cuvenită: Trening - AM, bluză - AM, adidaşi - AM.. în picioare. Totul era gata. Dau să intru în sală când aflu că profa tocmai ce avusese ideea "genială", din punctul nostru de vedere, de a închide uşa, lăsând deschis doar la vestiar. "Lasă, se întoarce până când mă schimb", zic eu în timp ce desfac ghiozdanul pentru a mă pregăti.

Şi am avut dreptate, că doar n-am chiulit la nicio oră şi ştiu cum decurg lucrurile, nu-i aşa? Uşa se deschide. Intrăm. Ce ciudat, acum vreo 6-7 ani bubuiam mingile în pereţi, iar fetele nu ştiu de ce... ţipau. Diferenţa este că acum.. n-avem minge. "Haaaideeeţii, doamna profesoară, că suntem cu echipament", strigăm noi, băieţii ce astăzi ne-am decis să jucăm tenis de picior.

Profesoara pleacă spre camera în care se află obiectul cerut de noi, în timp ce noi pregătim băncile ce ne vor deveni fileu. 4 la număr. Vine şi mingea, întâmpinată cu noua fentă de un partener de joacă. "Ronaldinho, potoleşte-te...", aceeaşi remarcă răutăcioasă. Oare nu ştiu şi ceilalţi că acum la modă e Messi, ori Cristiano Ronaldo?

Mingile zboară dintr-o parte în alta. De la noi spre locul unde fetele se pregătesc de handbal şi invers. Nu se supără decât cel care este nimerit, în rest e atmosfera bună. Începe meciul. Ştiţi voi, până la 11. Rivalitatea e mare, cui i-ar conveni să fie luat la mişto în timpul următoarei ore din cauza prestaţiei sale sub aşteptările fanilor, că da, avem şi din aceia, prezenţi la meci?

Prima minge o ia echipa adversă. "Trebuia să fac câteva mişcări de încălzire", scap eu printre dinţi, dar mingea era mai greu de dat afară decât de pus în teren. Dar, vă spun, întotdeauna îmi place să fac partea mai grea, deci au 1-0. Recuperăm, dar după o servă mai slabă suntem din nou în dezavantaj. Se schimbă servele la 3-2, pentru ei şi la 8-7, pentru noi. E bine, finalul ne aparţine.

Gălăgie mare, fetele ţipă. "În sfârşit au văzut cât sunt de bun", spune un coleg. Mă întorc şi, spre dezamăgirea bucurosului prieten, colegele primiseră liber pentru a efectua o nu ştiu ce coregrafie. Şi, buf, pleacă încă o servă. La primire omul meu de pe spate, care ridică mingea spre fileu, acolo unde o aşteptam cu drag şi cu ură, că doar mă fentase la început. Diagonală şi ne distanţăm. Finalul îl puteţi anticipa din moment ce doar eu şi cu partenerul de echipă am sosit la fileu pentru salutul finalului de meci.

"Următorii", strigăm noi în cor. N-a mai venit nimeni. "N-au avut curaj, mă", zicem noi. Ce-i drept, se sunase... [piruetă] ... şi toţi plecaseră. Fricoşii...