A sosit. Nu citeşti ziarele. N-ai nevoie de încă o presiune în plus pe ziua de astăzi, deşi iţi spui în gând : “Ce naiba?! Sunt profesionist!”. Nu ştii ce e cu tine şi parcă niciodată nu ai fost aşa: ” Să fie oare pentru că mama mea va fi în tribună? Nu, a mai fost!”. Încerci să găseşti un motiv pentru care te simţi aşa. Încerci să-ţi explici de ce nu ţi-ai băut cafeaua de dimineaţă şi faci legătura cu ziua cea mare, când poate pur şi simplu organismul nu ţi-a cerut acea cafea. “Dar de ce nu mi-a cerut? De ce azi ?”. Continui să cauţi răspunsuri pentru faptul că nu te mai regăseşti.

Timpul trece. Afară se aude un fluier. Tresari! Momentul se apropie din ce în ce mai repede. Înainte obişnuiai să mergi la masaj, iţi simţeai corpul încleştat, dar acum nu ai nevoie de niciun masaj. Emoţia iţi curge prin vene. Îţi freci mâinile, deşi nu vrei acest lucru. Simţi că ţi se face rău, dar totuşi nu găseşti explicaţia, deşi, pentru o clipă, raspunsul ţi-a trecut prin cap: “Să fie oare din cauza.. ?” .. te opreşti ! Ţi-e frică să recunoşti că ai emoţii pentru faptul că diseară, tocmai atunci, ai putea da greş.

Momentul se apropie. Încerci să-ţi ascunzi trăirile, deşi prietenii iţi recunosc schimbarea. Şi nu pentru că te cunosc, ci pentru că tu te trădezi. Încerci să maschezi.. râzi forţat, nu-ţi iese. Ştii că ai putea fi penibil. “Nu acum, chiar nu e momentul!”

În jurul tău e agitaţie şi în sfârşit nimeni nu te poate observa. Faci parte din atmosferă, iar ceilalţi nu au timp să vadă că tu, tocmai tu, ai emoţii. “Eu de ce n-aş avea?”

Cineva, pe care parcă niciodată nu l-ai fi văzut, deşi mereu face asta, vine şi anunţă că stadionul este plin. Te uiţi la colegii tăi. Îi vezi motivaţi, aşa devii şi tu.

Arbitrii vin, iar echipele intră pe teren într-o atmosferă extraordinară. Antrenorul iţi zice ceva, dar tu, bineînţeles, că nu l-ai auzit. “Mi-o fi dat vreo indicaţie, sau şi-a dat seama că.. ? Cred că m-a încurajat!”

Echipa adversă, conform procedurii pe care acum o urăşti cel mai tare, trece şi dă mâna cu fiecare jucător, printre care şi tu. Te ştergi pe mâini pentru a nu-ţi da de gol emoţia, iar după ce ultimul adversar te salută, te gândeşti: “Oare i-am strâns suficient de tare de mână ca să mă vadă decis ?”

Te aşezi în teren, priveşti tribunele (fantastic), iar imediat auzi fluierul arbitrului. Fluierul pe care l-ai confundat de dimineaţă, fluierul care ţi-a sfârşit emoţiile şi care te-a aruncat în “lupta” pe care din totdeauna ţi-ai dorit s-o câştigi.

Si-ai castigat-o !

------

Articol publicat la data de 28 martie 2008, pe site-ul www.mysport.ro.